A murit profesorul Mihai Marta

În casa sa din Traian București am fost de câteva ori. Ea a fost deschisă mereu studenților de la Litere și de oriunde. Pe vremea aceea, în care ți se închidea ușa în nas și erai și turnat la miliție pentru huliganism și pierde vară. Acolo în casa aia se pierdea timpul. Discuții infinite. Glume deștepte. Cărți până la tavan care țineau de frig și de foame. Eu l-am avut profesor pe Marta și-n casa lui am descins mereu cu rușine. La examenul lui luasem un cinci.

A murit Mihai Marta, profesor la Litere București. A murit discret. Lăsând ușile casei deschise la perete. Omului ăstuia nu-i plăcea nici să i se vorbească despre el. Darminte să i se scrie acum ferparul. Încalc acum interdicțiile impuse de el. Eu, ăla mai fără carte. La Litere, ca să înțelegeți, aveam profesori dezastru și puțini erau dumnezeiești. Ultimii? Nu știi de unde veniseră, din ce lume. Era clar din propria lor dorință, curiozitate, trecere peste ideologii meschine. Este vorba de anii 1980. Ani geroși. Că n-aveam apă caldă, căldură. Nici acasă, nici la facultate. Făceam foame la propriu. În biblioteca neîncălzită răsfoitul paginilor era însoțit de dureri de burtă. Și când mai venea și câte un prof și debita la literatură română prostii atunci chiar ți se făcea trupul ger pe viață. N-aveam viitor, înduram prezentul.

Eram noi gașcă la Litere, dar nu era, nu se lega, n-aveam farmec. Era frig. Era foame. Ne aștepta invariabil repartiția în satele patriei. Sărace lucii. Ne îmbătam, dar băutura era gata șpriț, gata urinare. Era mizerie mare, domle! Și era viața noastră și ea ne trecea. Ori, în astă lume neagră, erau profi extraordinari. De-o generație, în fapt. Profi care știau carte ca-n Occident, dar mai ales știau să ți-o explice în așa fel încât s-o trăiești. Pornind de la un cuvânt să constitui o lume cu sens. Să fabulezi, să trăiești în imaginație. Unii dintre aceștia erau ascunși, interziși, ca Nicolae Manolescu, de pildă. Alții trăiau discret. Printre ei, Mihai Marta.

Eu la limba română eram bâtă.
Acolo aproape întreaga catedră era mișto și așa a rămas și acum. Cercetători, iubiți, îndrăgostiți de literele lor. Cei de la Lingvistică inspirau chef de viață. Oho, să-mi amintesc cum colegi de-ai mei vorbeau doar în diftongi, ori cum manipulau doar păsăreasca vocalelor? Era exercițiu de a învăța lecțiile simple ale lingvisticii, dar și a te da mare că poți, că știi, că ești altfel ești precum profii pe care-i admiri. Că-ți merge capul.

Mihai Marta era unul dintre aceia care încuraja jocul, gluma de acest nivel.
Și acum ca să înțelegeți ce-nseamnă un prof ca Marta, să mă privesc pe mine. Eu trăiam cu frică. Nu știam de astea. Nu puteam să mă joc. Nu știam, de fapt, carte. Mihai Marta mă privea. El arăta firav. Dar te stăpânea cu o privire și o voce calm-ironice. Cu ele stăpânea vitregiile vieții.

Nu-ți spunea ce-o să fii tu în viață, pentru că, pe vremea aia, cel mai bine era să fii un nimeni.
Nu-ți spunea ce-o să se aleagă de tine, că erau vremuri în care dacă alegeai era vai și amar.
Pur și simplu privirea lui, pe care de ieri n-o s-o mai văd niciodată, vorbea despre ce minune este viața că ți-a dăruit atâtea cărți, atâtea perspective, atâtea lumi în care să te pierzi și tu stai analfabet și flămânzit mereu și mereu.

Sute-mii de studenți i-au trecut pragul casei lui Mihai Marta, eu eram și eu unul pe acolo. Stăteam timid și mângâiam cărțile. Nu le-am pătruns. Am rămas, cumva, în afara sutelor de lumi pe care Mihai Marta le colinda. La asta cred că e bună cultura. Și Mihai Marta astăzi tăcut îmi arată asta ultima dată.